Ce tristă-i omenirea fără OAMENI


 

Ce tristă-i omenirea fără OAMENI
În toată această îmbulzeală-a lumii...
E-atât de trist să ştii că doar nebunii
Îşi pot permite liniştea-ntre semeni.

Normalitatea parcă stă s-apună,
Atâta anormal a răsărit în noi...
E-atât de trist ca stive de gunoi
Să-nfăţişeze partea noastră bună.

Am devenit cum doare cel mai rău:
Coşmaru'-oricărui suflet – încă mare...
E-atât de trist să simţi cum, sub picioare,
Pământu'-ncepe să devină hău.

Ne mor fiorii rând pe rând, în noi...
În timp ce mintea ni-i orbită de arginţi...
E-atât de trist să nu poţi să dezminţi
C-am devenit atât de trişti, atât de goi.

Atât de multă răutate şi prostie,
C-am împietrit cu toţi prin prisma lor...
E-atât de trist să vezi acest decor
Cum ne transformă clipa-n tragedie.

Atât de multă moarte printre noi,
Că am uitat ce-nseamnă nemurirea...
E-atât de trist că ne-am pierdut cu firea,
Făcând din suflet jertfă de război.

Trimiteți un comentariu

Mai nouă Mai veche

Recomand

Formular de contact